23.11.2006 - 9.22PM (Otopeni)

Autobuzul gol nu a reuşit să îmi alunge neliniştea. În stânga mea, cu două rânduri mai în faţă, trei persoane comunică prin limbajul semnelor. E bizar. De ce? Nu realizez implicaţiile gesturilor lor deşi, nu-i aşa, gesticulările lor nu sunt nimic nou în lume. Te întrebi de ce ar debita cineva pe teme de genul ăsta. Poate doar pentru că se poate, nimic mai simplu. De ce nu ar putea o minte să genereze întrebări pe teme variate, intrinsec umane, aparent simple şi banalizate la nivel social? Un gând nu trebuie să aibă o justificare. Nu are nevoie nici macar de legile fizicii, şi mai mult, nu “simte” nevoia să le urmeze. Desigur, cum ar mai opera creierul dacă nu ar urma cuminţel legile fizicii, dar gândul ca entitate de sine stătătoare e altfel. Este, “vede”, şi asta e tot ce are nevoie. Analizând un gând - o elucubraţie a minţii - nu faci decât să îl modifici irecuperabil. Nu mai are sens tocmai prin disecarea lui. Cum era chestia aia in fizică, tocmai prin observarea fenomenului acesta suferă modificări şi deci nu pote fi analizat în forma sa pură. Dacă începi să îţi studiezi raţional fluxul de imagini care îţi trece întâmplator prin minte acesta îşi pierde substanţa, se dizolva în raţiune. Cu cât e mai lipsit de sens, cu atât mai mult câştigă în greutate. Mintea încearcă întotdeauna să intervină, să limiteze, să influenţeze. Dovada? Nu m-am putut relaxa - şi probabil că nici aşa nu am reuşit – fără să mut cartea din stânga în dreapta, unde o pot vedea, unde o simt în siguranţă. Totuşi am făcut-o. Să fie oare condiţionare? Poate... Cert este un singur lucru. Am facut-o dintr-o oarecare senzaţie de nelinişte, de teamă. Dacă un obiect stă nesupravegheat, îşi pierde posesorul? Sau, mai bine zis, ce în afară de un simt al posesiunii mă împinge să simt că un “ceva” sau “alt-ceva” îmi aparţine? Nu am nimic. Şi oricum, de ce aş folosi aici dubla negaţie? Am nimic! Ăsta este adevărul. Simplu. Sunt parte componentă a unui întreg care nu e parte din altceva. Adică? Eu nu sunt cartea, tricoul, pixul, caietul. Eu sunt eu. Şi, de fapt, eu sunt. Atât! De ce ar fi mai mult? Dar aici nu mă refer la indentitate. Aici e vorba de percepţie. Sunt pentru că mă percep şi percep la rândul meu. Simţuri, ăsta este rezumatul. Mă conectez la lumea din jur simţind. Sau, poate... eu creez lumea din jur generând simţire. Oare? Dacă sunt parte din întreg atunci ce ar fi întregul fără mine? Un întreg mai puţin întreg? Şi eu elementul rămas pe afară? Aş fi eu, oare, un întreg separat? Se poate presupune că două întreguri nu pot avea acest “statut” simultan. Şi l-ar anula reciproc. Întregul nu poate fi întreg dacă nu cuprinde tot ceea ce este. Un atom lipsă şi avem un “incomplet”. Două non-întreguri, sau o înfinitate de non-întreguri. ADN-ul uman fără oricare dintre molecule nu mai este ADN uman. Încetează să mai existe în acea formă. Se pare că orice element din întreg este întregul însusi, pentru că îl compune, îl completează, îi oferă raţionalitate. Încerc oare, pe ocolite, să îmi hrănesc ego-ul? Ceva de genul fără mine nimic nu poate exista în aceeaşi formă, eu sunt elementul care completează întregului univers. Univers? Sunt atât de mic prin comparaţie! De fapt, nu prea sunt. Cum poate oare infinitul să depindă de mine? Infinit de elemente fără un element este tot infinit pentru că, nu-i aşa, nu se termină. Este mai mult decat tot, pentru că îl cuprinde şi pe acesta. Ideile astea două, întregul fără un element nu mai e întreg şi infinitul fară un element e tot infinit se cam contrazic. Plus că dacă îmi aduc aminte de matematică erau mai multe tipuri de infinităţi de numere, toate diferite, dar la fel de infinite, deşi fiecare cu regula lui. Trebuie să mai analizez. Ce-i drept, suna mai bine înainte. Totul este datorita mie! Sună foarte bine, dar ca trăire interioară nu mă schimbă şi nici nu mă mişcă cu ceva. Nu în trup sau minte se duce viaţa, iar trupul nu îmi dă pace, mintea mă ameţeşte cu vorbe şi concepte. Ce ar însemna o zi liberă, o zi de linişte şi relaxare, în care mintea să tacă şi să îmi lase gândul să zboare liber?. Of, fără raţiune aş fi poate în altă dimensiune din prima clipă. Toate simţurile depind de ea, de carne, de fizic. Opreşte-le şi ce îţi rămâne? Cum să ştiu ce caut dacă nu am lupa potrivită? Mi-a fost luată din prima clipă, de fapt ce zic, tuturor ne-a fost luată. Un lant întreg de “tu esti la leapşa” de când a apărut primul organism şi, de ce nu, mai înainte, de când materia a devenit. De când “nimic”-ul a devenit materie. Proastă alegere! Să te reduci la asemenea dimensiuni mediocre. “Nimic”-ul este copilul nenăscut, necondiţionat care nu trebuie să aleagă, pentru că are totul. De ce să fie? Să fi fost oare “nimic”-ul un copil răzgâiat care a întins mâna după prima bomboană care i-a atras atenţia? A cazut în capcana proprie! A ales şi astfel s-a limitat, a devenit “ceva”-ul. Non-materia, crema primordială a posibilităţilor infinite şi-a părăsit răscrucea cu o infinitate de drumuri. S-a autolimitat devenind. Şi acum, ce face? Prin mine, prin tine, prin tot şi toate, din toate locurile şi din toate timpurile, se caută, vrea înapoi.

P.S. - textul este scris la data menţionată în titlu dar a fost revizuit astăzi, 12.06.2008 la ora 11:00 AM

Ce, cum, unde, de ce, cu cine, cum aşa...?

Ceea ce urmează, din păcate, ai auzit de nenumărate ori. Îţi place lumea, aşa cum o vezi în jurul tău? Eşti o persoană fericită? Este fericirea ta autentică? Dar, de fapt, ce este fericirea? Ce vreau să spun, printre altele este că întrebări simple, dar cu putere mare de trimitere către introspecţie sunt trivializate zi de zi datorită repetabilităţii lor în mass media. Mass media, acest animal înfometat de atenţie, acest copil răzgâiat care pe zi ce trece se agită din ce în ce mai mult ca să fie băgat în seamă.

Da! Despre asta e vorba. Eşti tu oare un binevoitor spectator al acestui puber hormonal care joacă jocuri extreme, cântă în cantităţi industriale, găteşte toate ciudăţeniile lumii, mănâncă şi călătoreşte pe săturate, dansează, se preface că se distrează, se vrea amuzant, se arată amuzant, se vrea informat, se vrea impartial, deloc cointeresat, şi care din sfert în sfert de oră îţi mai tranteşte o reclamă?

Audienţa blamează tot ce înseamnă mass media, de la banalitate în HD până la documentare pătate de senzaţional şi superficialitate, de la "reality show-uri" care au în echipa de filmare scenarişti şi până la non-valori ridicate la rang de vedete, de la razboiul din Irak până la motorul cu apă care putrezeşte undeva pe un raft de ani de zile.
Audienţa blamează, şi priveşte. Priveşte şi blamează. Şi, din când în când, îşi mai face un credit de 6000 de RON, pardon 5999,9 RON, pentru un LCD TV cu un DVD player cadou.

Unde duce acest şir de afirmaţii? Poate că lumea din jurul tău nu este aşa cum ai crezut până acum. Şi poate că în timpul vieţii ai încercat să îţi găseşti locul în această lume şi de multe ori sursele tale de informare au fost sabotate de nişte minţi tulburate de spiritul capitalist şi te-ai trezit cu o oarecare senzaţie de dezamăgire. Oriunde te-ai întors să priveşti o mulţime de mesaje, care mai de care mai colorate şi vibrante, atrăgatoare şi senzuale, şi toate, la final, te-au lasat obosit şi cu o senzaţie de: "Aşa... şi?".

Şi totuşi, unde vrea ăsta să ajungă? Oare nu face şi el acelaşi lucru? Spam?

Ni se vorbeşte de fericire şi împlinire, ni se atată idealuri de viaţă, ni se sugerează o carieră, un plan de viaţă, o structură familială ideală, ni se arată contra exemple, de genul "Aşa nu!", sau "Uitaţi ce rău o duc alţii", şi toate astea ne liniştesc, există un scop în lumea asta, şi ar trebui să fiu mulţumit, altora le merge mult mai greu decât mie, şi mai mult, dacă vreau să îmi fie mai bine am şi soluţii. Uite ce zic ăştia, cu numai 9% dobândă anual. Şi ce e mai rău este că uneori ne este prezentată ca fiind unica soluţie. Şi mai rău de atât, uneori chiar este unica soluţie.

Bunica aruncă cu zâmbetul pe buze litri de colesterol peste salata nepoţilor, un tată muncitor îşi obligă copiii şi nevasta să cheltuiască în neştire bani de pe cardul său de credit, tineri găsesc soluţii de carieră în programele flexibile de la fast-food-uri, lumea e fericită, reclamele sunt dinamice, curg râuri de ciocolată şi maşinile circulă pe drumuri care sunt îngheţate în timp şi spaţiu, unde firele de praf au un kilogram fiecare şi nu se ridică niciodată de pe sol. Vitrine în care sunt imagini cu domni şi doamne puternic atrase sexual de nişte sticle de parfum, tineri cărora le-a decolat statutul social după ce au îmbracat o pereche nouă de jeans, virgule culcate care înnobilează tesăturile prelucrate cu drag şi iubire faţă de umanitate de către copii şi femei din lumea a treia, sticle de alcool distilat care îţi umplu casa de parteneri sexuali şi îţi innobilează sufletul, ziua bărbatului, internet de mare viteză, telefoane mobile, experţi în igiena orală şi câte şi mai câte, şi toate numai pentru noi. Toată lumea asta care ni se arată în faţa ochilor, toată forfota şi bucuria şi toată esenţa pură a existenţei umane care curge ca un râu, zi de zi, neîncetat şi de neoprit. Şi în toate astea noi stam şi admirăm bucuria vieţii. Cu minţile deschise şi primitoare, cu receptaculele intinse şi hipersensibilizate, gata de a surprinde şi cele mai subtile emoţii care se indreaptă spre noi. Le aşteptăm pe toate, ne lăsăm învăluriţi şi înnobilaţi de ele şi le îmbraţişăm cu căldură căci, de ce nu, viaţa e frumoasă. Cum nu? Uite, aşa e, viaţa e frumoasă!

Şi în tot acest vacarm informaţional, după acest bombardament continuu, acest asediu constant, omul şi-a găsit liniştea. Pentru că, nu-i aşa, orice stimul constant este întâmpinat cu reticenţă şi reacţii violente, apoi generează obişnuintă, este resimţit din ce în ce mai slab, scade, scade, devine una cu receptorul său şi în acel moment totul este iluminat. Şi ei, oamenii, sunt fericiţi.

Odată cu televiziunea a început o noua eră. Era aceptării, în care oamenii au învăţat să tacă şi să asculte căci fratele cel mare vroia să le vorbească, cu glasul său blând şi dulce, autoritar dar atotştiutor şi binefăcator. O eră în care creierul stochează şi valul înformaţional îi izbeşte coastele neîncetat. O eră în care creierul nu are timp să îşi dezvolte conexiunile neuronale, în care informaţia nu are timp să fie procesată, în care oamenii nu mai au timp să se întrebe şi sunt fericiţi să primească de la cei care cu atâta drag le oferă pe tavă informaţii de toate felurile. Şi la fel nici câinele nu ştie ce e ala cotlet la gratar, şi dă din coadă când stapânul îi aduce celui mai bun prieten al său apă şi bobiţe uscate, îi face o casuţă din lemn, îi pune o pătură, îl închide în curtea sa şi îl pune să muşte pe oricine nu e prieten cu stăpânul şi din când în când îl scoate la plimbare cu lesa de gât. Mâncare, apă, o patură, un loc ferit într-un spaţiu închis şi o oră pe zi la aer. Toate astea mă fac să mă gândesc la tije aşezate în paralel cu spaţii între ele.

Bucuria vieţii în faţa ochilor tăi. Şi tu, şi eu, noi toţi o luăm de-a gata.

Şi totuşi, de unde toată vorbăraia asta? De unde acest frate cel mare, mass media, prietenul şi în acelaşi timp duşmanul din umbră, acest gigant volatil şi totuşi aparent palpabil care ne înconjoară. De unde vine el, cu ce se hrăneşte şi cine i-a dat naştere?

Cunoşti pe cineva care lucrează în publicitate? Lucrezi tu personal în publicitate, în televiziune, la radio, la vreo revistă, la ziar? Ai publicat informaţii pe internet despre lume, despre tine? Ai trimis vreun document cuiva la un moment dat, o melodie, imagini, sunete, cuvinte? Ai comunicat în vreun fel cu cineva din lumea asta, de departe sau de aproape? Ai dat un telefon în viaţa ta?
Toate acestea sunt schimb de informaţie. O privire, un zâmbet, un cuvânt, o atingere, un sticker, un fluturaş, o broşură, toate trimit la acelaşi fenomen. Prin tot ceea ce faci comunici. Mass media este un rezultat la scară largă a calităţii şi capacităţii intrinsec umane de a comunica. Noi toţi hrănim acest prieten, acest frate cel mare pe care mulţi dintre noi îl acuzăm pentru reclamele sale mascate, îl acuzăm de trivialitate, de senzaţionalism mascat, de superficialitate şi îl vedem lipsit de substanţă. Reclamele mascate din filme sunt puse acolo de oameni, nu de corporaţii. Corporaţiile sunt şi ele, la rândul lor, un produs al societăţii, un acord între părţi, o sumă de elemente, un grup de oameni. Reclamele în timpul filmelor la fiecare 15-20 de minute sunt puse acolo tot de oameni, prin acordul cu alţi oameni, care au comunicat între ei şi au stabilit de comun acord nişte reguli şi beneficii pentru fiecare parte implicată pe baza unui contract. Şi nu numai de publicitate este vorba. Tot ce se realizează în lume, fie bun sau rău, este tot un produs şi o materializare a comunicării dintre oameni. Totul este comunicare.

În cele din urmă ideea este: suntem responsabili pentru ceea ce comunicăm şi pentru ceea ce acceptăm să ne fie comunicat. Şi refuzul de a comunica este tot un mod de comunicare. Atâta timp cât o entitate există şi are drept scop al existenţei sale nevoia de a comunica, o va face până va înceta să existe. Confruntat cu această entitate omul are datoria faţă de sine să reacţioneze la stimulul de tip comunicaţional pe care entitatea îl generează. Şi, oricum, o face. Cât timp nu eşti de acord cu orice ţi se comunică şi totuşi nu reacţionezi, acel stimul va continua să existe pentru că nu ţi-ai exprimat nevoia ca acel stimul să înceteze complet sau să îşi schimbe conţinutul (pentru că nu-i aşa, suntem tot timpul păcaliţi cu aceleaşi aberaţii spuse în forme în continuă schimbare şi îmbunătăţire, deşi fondul rămâne acelaşi).

E simplu. Reacţionează, comunică, exprimă-te, filtrează, analizează, renunţă la cantitate pentru calitate. Comunică şi acceptă comunicarea dar întreabă-te tot timpul. Rămâi alert, curios, întrebător. Încearcă să patrunzi esenţa şi nu mai privi carcasa stralucitoare şi totuşi goală.

Ai grijă! Comunici...



P.S. - Teoria formelor fără fond

Despre muncă - Emil Cioran

"Oamenii muncesc în general prea mult pentru a mai putea fi ei înşişi. Munca este un blestem. Iar omul a făcut din acest blestem o voluptate. A munci din toate forţele numai pentru muncă, a găsi o bucurie într-un efort care nu duce decât la realizări irelevante, a concepe că te poţi realiza numai printr-o muncă obiectivă şi neincetată, iată ceea ce este revoltător şi ininteligibil. Munca susţinută si neîncetată tâmpeşte, trivializează şi impersonalizează. Ea deplasează centrul de preocupare şi interes din zona subiectivă într-o zonă obiectivă a lucrurilor, într-un plan fad de obiectivitate.

Omul nu se interesează atunci de destinul său personal, de educaţia lui lăuntrică, de intensitatea unor fosforescenţe interne şi de realizarea unei prezenţe iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevarată, care ar fi o activitate de continuă transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de ieşire din centrul fiinţei. Este caracteristic, în lumea modernă munca indică o activitate exclusiv exterioară. De aceea, prin ea omul nu se realizează, ci realizează. Faptul că fiecare om trebuie să aiba o carieră, să intre într-o formă de viaţă care aproape niciodată nu-i convine, este expresia acestei tendinţe de imbecilizare prin muncă.

Să munceşti pentru ca să trăieşti, iată o fatalitate care la om e mai dureroasă decât la animal. Căci la acesta activitatea este atât de organică, încat el n-o separă de existenţa sa proprie, pe când omul îşi dă seama de plusul considerabil pe care-l adaugă fiinţei sale complexul de forme al muncii. În frenezia muncii, la om se manifestă una din tendinţele lui de a iubi răul, când acesta nu este fatal şi este frecvent. Şi în muncă omul a uitat de el însuşi. Dar n-a uitat ajungând la naivitatea simplă şi dulce, ci la o exteriorizare vecină cu imbecilitatea. Prin muncă a devenit din subiect obiect, adică un animal, cu defectul de a fi mai puţin sălbatic. În loc ca omul să tindă spre o prezenţă stralucitoare în lume, o existenţă solară şi sclipitoare, în loc să trăiască pentru el însuşi - nu în sens de egoism, ci de creştere interioară -, a ajuns un rob păcătos şi impotent al realităţii din afară." … (Emil Cioran )



Nu pot să nu simpatizez cu opiniile din textul de mai sus. Întrucât am primit citatul pe mail mai mult decât să iau la cunoştinţă şi sa zic "Da, suna bine, simpatizez cu ideea" nu am apucat sa fac. Trebuie facută o mică analiză pe text şi extrase ceva idei ca să le dezvolt. Presupun că o să reuşesc asta în curând. Ideal ar fi să aflu din ce lucrare este acest citat, şi să aflu contextul, pentru că deşi un atac împotriva, aş zice eu, capitalismului pur, s-ar putea cu atât mai mult să fie mai detaliat subiectul. De asemenea nu mă pot mândri cu lecturi ale lucrărilor domnului mai sus menţionat. Pe scurt nu poţi să îţi dai cu părerea dacă nu ştii despre ce e vorba.

Voi reveni...

Levy's cut Sal

...although she was too young to suffer the consequences of the corporate world. Sally or Sal`, as her friends used to call her, still exists, but, unfortunately, her thoughts will be missed. She is, from now on, a perfectly idiotic person. It`s utterly saddening...

She used to look like this back in the good days of her life, and had quite an appealing interest in purebred horses, the kind you only see up-close at police cavalry parades or on TV, when the Queen of England leaves the Royal Palace to feel closer to her people and get the taste of that fine British weather. Also, black was her choice of colour when using her unfashionably large amounts of makeup to bring out those big chestnut eyes, that, when gazed upon, revealed a more profound side of this caring, lovely and somewhat intelligently silly person that she was. You could say her clothes adorned a dash of colour here and there, but, mostly they were a type of blank, greyish canvas on witch to brush small manifestations of life, as she called those tastefully sewed patches of coloured material.
But nowadays, it seems sad, and, rest assured, sad it is nonetheless, how her automatically "post-cut" (a corporate term) shipped, free of charge, out of the box "Levy's boyfriend", and her new self, relentlessly deny her that long lost passion for those little things that made Sally the human being she used to walk the earth as. "You put those things behind you long ago darling", he always says. And, sadly, so does she, in the few moments of clairvoyance when she indulges in talking to herself. "You have me now, we have each other, and no horse can change that", he is also known to reply, as does her new self. And so, they really are, one would say, if one was an employee of the Levy's clothing Co., a genuine "Levy's perfect idiotic couple", as they should be. But no, not for the financial benefit of the company, no, but because it defines them in a way they never would have imagined clothing ever could...


There is one thing the company couldn`t bring Sally to drop, along with her head full of childish, but highly imaginative ideas, all of which were neatly tucked in her sparkling intelligent mind. And that was the memory incorporated, no, better yet, the memory conscientiously incarcerated, so to speak, inside the mind of her remaining, "uncut" cells (corporate term - usually utilised in other contexts, for example when referring to those potential customers, that have not yet been "democratically persuaded"), that refused to give up the very person they sintered together to form, every second of Sally` s short but joyful "pre-life" (another corporate term - an abominable inside joke really, if you asked me; suggesting that life only begins after you become a "satisfied customer"). Or, to put it in more humane words, every second of the life that she once had.

No, they couldn`t. I mean, they could have, but, at what cost one would ask? At the cost of losing a subject to the not yet financially integrated after-life market? No, that was out of the question.

As a solution, the one Sally came to make use of in the end, they designed lots of beautifully coloured standardised "cut-concealers" (yet another corporate term) that also appealed to the other "satisfied" consumers (the expression "brain washed" comes to mind), and gave them a sense of well-being and the power to take the world, well, for lack of a better word, "head on"...







Disclaimer:
- The information, actual text, names and any other data contained in this particular weblog post is purely fictional and it is not intended to and therefore does not reffer to any existing persons, groups, organizations, brand names, corporations or any other social organism. The photographs used in this weblog post were only used for visual impact purpose and do not have any commercial or anti-commercial, anti-brand purpose. The only purpose of these images is to better describe the fictional situation portrayed in the text above.
- The brand name "Levi's" has been changed to "Levy's" to eliminate any connection that could be made to the actual jeans brand.