"Oamenii muncesc în general prea mult pentru a mai putea fi ei înşişi. Munca este un blestem. Iar omul a făcut din acest blestem o voluptate. A munci din toate forţele numai pentru muncă, a găsi o bucurie într-un efort care nu duce decât la realizări irelevante, a concepe că te poţi realiza numai printr-o muncă obiectivă şi neincetată, iată ceea ce este revoltător şi ininteligibil. Munca susţinută si neîncetată tâmpeşte, trivializează şi impersonalizează. Ea deplasează centrul de preocupare şi interes din zona subiectivă într-o zonă obiectivă a lucrurilor, într-un plan fad de obiectivitate.
Omul nu se interesează atunci de destinul său personal, de educaţia lui lăuntrică, de intensitatea unor fosforescenţe interne şi de realizarea unei prezenţe iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevarată, care ar fi o activitate de continuă transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de ieşire din centrul fiinţei. Este caracteristic, în lumea modernă munca indică o activitate exclusiv exterioară. De aceea, prin ea omul nu se realizează, ci realizează. Faptul că fiecare om trebuie să aiba o carieră, să intre într-o formă de viaţă care aproape niciodată nu-i convine, este expresia acestei tendinţe de imbecilizare prin muncă.
Să munceşti pentru ca să trăieşti, iată o fatalitate care la om e mai dureroasă decât la animal. Căci la acesta activitatea este atât de organică, încat el n-o separă de existenţa sa proprie, pe când omul îşi dă seama de plusul considerabil pe care-l adaugă fiinţei sale complexul de forme al muncii. În frenezia muncii, la om se manifestă una din tendinţele lui de a iubi răul, când acesta nu este fatal şi este frecvent. Şi în muncă omul a uitat de el însuşi. Dar n-a uitat ajungând la naivitatea simplă şi dulce, ci la o exteriorizare vecină cu imbecilitatea. Prin muncă a devenit din subiect obiect, adică un animal, cu defectul de a fi mai puţin sălbatic. În loc ca omul să tindă spre o prezenţă stralucitoare în lume, o existenţă solară şi sclipitoare, în loc să trăiască pentru el însuşi - nu în sens de egoism, ci de creştere interioară -, a ajuns un rob păcătos şi impotent al realităţii din afară." … (Emil Cioran )
Nu pot să nu simpatizez cu opiniile din textul de mai sus. Întrucât am primit citatul pe mail mai mult decât să iau la cunoştinţă şi sa zic "Da, suna bine, simpatizez cu ideea" nu am apucat sa fac. Trebuie facută o mică analiză pe text şi extrase ceva idei ca să le dezvolt. Presupun că o să reuşesc asta în curând. Ideal ar fi să aflu din ce lucrare este acest citat, şi să aflu contextul, pentru că deşi un atac împotriva, aş zice eu, capitalismului pur, s-ar putea cu atât mai mult să fie mai detaliat subiectul. De asemenea nu mă pot mândri cu lecturi ale lucrărilor domnului mai sus menţionat. Pe scurt nu poţi să îţi dai cu părerea dacă nu ştii despre ce e vorba.
Voi reveni...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu