Autobuzul gol nu a reuşit să îmi alunge neliniştea. În stânga mea, cu două rânduri mai în faţă, trei persoane comunică prin limbajul semnelor. E bizar. De ce? Nu realizez implicaţiile gesturilor lor deşi, nu-i aşa, gesticulările lor nu sunt nimic nou în lume. Te întrebi de ce ar debita cineva pe teme de genul ăsta. Poate doar pentru că se poate, nimic mai simplu. De ce nu ar putea o minte să genereze întrebări pe teme variate, intrinsec umane, aparent simple şi banalizate la nivel social? Un gând nu trebuie să aibă o justificare. Nu are nevoie nici macar de legile fizicii, şi mai mult, nu “simte” nevoia să le urmeze. Desigur, cum ar mai opera creierul dacă nu ar urma cuminţel legile fizicii, dar gândul ca entitate de sine stătătoare e altfel. Este, “vede”, şi asta e tot ce are nevoie. Analizând un gând - o elucubraţie a minţii - nu faci decât să îl modifici irecuperabil. Nu mai are sens tocmai prin disecarea lui. Cum era chestia aia in fizică, tocmai prin observarea fenomenului acesta suferă modificări şi deci nu pote fi analizat în forma sa pură. Dacă începi să îţi studiezi raţional fluxul de imagini care îţi trece întâmplator prin minte acesta îşi pierde substanţa, se dizolva în raţiune. Cu cât e mai lipsit de sens, cu atât mai mult câştigă în greutate. Mintea încearcă întotdeauna să intervină, să limiteze, să influenţeze. Dovada? Nu m-am putut relaxa - şi probabil că nici aşa nu am reuşit – fără să mut cartea din stânga în dreapta, unde o pot vedea, unde o simt în siguranţă. Totuşi am făcut-o. Să fie oare condiţionare? Poate... Cert este un singur lucru. Am facut-o dintr-o oarecare senzaţie de nelinişte, de teamă. Dacă un obiect stă nesupravegheat, îşi pierde posesorul? Sau, mai bine zis, ce în afară de un simt al posesiunii mă împinge să simt că un “ceva” sau “alt-ceva” îmi aparţine? Nu am nimic. Şi oricum, de ce aş folosi aici dubla negaţie? Am nimic! Ăsta este adevărul. Simplu. Sunt parte componentă a unui întreg care nu e parte din altceva. Adică? Eu nu sunt cartea, tricoul, pixul, caietul. Eu sunt eu. Şi, de fapt, eu sunt. Atât! De ce ar fi mai mult? Dar aici nu mă refer la indentitate. Aici e vorba de percepţie. Sunt pentru că mă percep şi percep la rândul meu. Simţuri, ăsta este rezumatul. Mă conectez la lumea din jur simţind. Sau, poate... eu creez lumea din jur generând simţire. Oare? Dacă sunt parte din întreg atunci ce ar fi întregul fără mine? Un întreg mai puţin întreg? Şi eu elementul rămas pe afară? Aş fi eu, oare, un întreg separat? Se poate presupune că două întreguri nu pot avea acest “statut” simultan. Şi l-ar anula reciproc. Întregul nu poate fi întreg dacă nu cuprinde tot ceea ce este. Un atom lipsă şi avem un “incomplet”. Două non-întreguri, sau o înfinitate de non-întreguri. ADN-ul uman fără oricare dintre molecule nu mai este ADN uman. Încetează să mai existe în acea formă. Se pare că orice element din întreg este întregul însusi, pentru că îl compune, îl completează, îi oferă raţionalitate. Încerc oare, pe ocolite, să îmi hrănesc ego-ul? Ceva de genul fără mine nimic nu poate exista în aceeaşi formă, eu sunt elementul care completează întregului univers. Univers? Sunt atât de mic prin comparaţie! De fapt, nu prea sunt. Cum poate oare infinitul să depindă de mine? Infinit de elemente fără un element este tot infinit pentru că, nu-i aşa, nu se termină. Este mai mult decat tot, pentru că îl cuprinde şi pe acesta. Ideile astea două, întregul fără un element nu mai e întreg şi infinitul fară un element e tot infinit se cam contrazic. Plus că dacă îmi aduc aminte de matematică erau mai multe tipuri de infinităţi de numere, toate diferite, dar la fel de infinite, deşi fiecare cu regula lui. Trebuie să mai analizez. Ce-i drept, suna mai bine înainte. Totul este datorita mie! Sună foarte bine, dar ca trăire interioară nu mă schimbă şi nici nu mă mişcă cu ceva. Nu în trup sau minte se duce viaţa, iar trupul nu îmi dă pace, mintea mă ameţeşte cu vorbe şi concepte. Ce ar însemna o zi liberă, o zi de linişte şi relaxare, în care mintea să tacă şi să îmi lase gândul să zboare liber?. Of, fără raţiune aş fi poate în altă dimensiune din prima clipă. Toate simţurile depind de ea, de carne, de fizic. Opreşte-le şi ce îţi rămâne? Cum să ştiu ce caut dacă nu am lupa potrivită? Mi-a fost luată din prima clipă, de fapt ce zic, tuturor ne-a fost luată. Un lant întreg de “tu esti la leapşa” de când a apărut primul organism şi, de ce nu, mai înainte, de când materia a devenit. De când “nimic”-ul a devenit materie. Proastă alegere! Să te reduci la asemenea dimensiuni mediocre. “Nimic”-ul este copilul nenăscut, necondiţionat care nu trebuie să aleagă, pentru că are totul. De ce să fie? Să fi fost oare “nimic”-ul un copil răzgâiat care a întins mâna după prima bomboană care i-a atras atenţia? A cazut în capcana proprie! A ales şi astfel s-a limitat, a devenit “ceva”-ul. Non-materia, crema primordială a posibilităţilor infinite şi-a părăsit răscrucea cu o infinitate de drumuri. S-a autolimitat devenind. Şi acum, ce face? Prin mine, prin tine, prin tot şi toate, din toate locurile şi din toate timpurile, se caută, vrea înapoi.
P.S. - textul este scris la data menţionată în titlu dar a fost revizuit astăzi, 12.06.2008 la ora 11:00 AM
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu